Mons. Vladimir Ghika (1873-1954)

Vladimir Ghika

Marele „vagabond” apostolic – prinţ, prin naştere, erudit prin educaţie, misionar prin vocaţie

Prinţul Vladimir Ghica s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873, la Constantinopol, unde tatăl său, prinţul Ion Ghica, se afla în calitate de ministru plenipotenţiar al României pe lângă Poarta Otomană. După tată, Vladimir era nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Ghica (1849-1856).

A fost botezat şi miruit în Biserica Ortodoxă. Credinţa profundă i-a fost transmisă de mama sa, care, deşi ortodoxă înfocată, se hrănea spiritual citind literatură catolică.

În aprilie 1902, la Roma, Vladimir trece la catolicism împreună cu verişoara sa, Natalia, regina Serbiei. Tuturor celor care îl întrebau, de ce devenise catolic, el le răspundea: „Pentru a deveni mai ortodox“. Tot la Roma, prinţul Vladimir Ghica îşi continuă studiile şi obţine licenţa în filozofie şi doctoratul în teologie. Dorea să devină preot sau călugăr, însă papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunţe la idee, măcar pentru o perioadă, şi să se dedice apostolatului ca laic. În glumă, papa Pius al XI-lea îl numea „marele vagabond apostolic“.

Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din anul 1913 şi se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea. În timpul Primului Război Mondial s-a ocupat de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul din Roma, de răniţii de război.

În 7 octombrie 1923 este sfinţit preot la Paris de cardinalul Dubois, arhiepiscopul locului; îşi va desfăşura ministeriul sacerdotal în Franţa, până în anul 1939. Papa Pius al XI-lea îi acordă, cu acest prilej, un privilegiu unic până atunci – acela de a putea fi preot „biritual“, adică să poată sluji Liturghia atât în rit latin, cât şi în cel bizantin, ceea ce îl făcea să devină deschizător de drum în marea problematică a ecumenismului creştin. I se încredinţează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă şi periculoasă a Parisului, Villejuif, unde se dăruieşte, schimbând din temelii spiritul cartierului.

Acest „apostol al secolului al XX-lea”, cum îl numeşte Jean Daujat, unul dintre discipolii şi biografii săi, şi-a desfăşurat activitatea extraordinară pe toate meridianele, de la Bucureşti, la Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires.

Întors în ţară, se dedică operelor de caritate şi deschide primul dispensar gratuit „Bethleem Mariae” la Bucureşti, pune bazele marelui spital şi sanatoriu „Sfântul Vincenţiu de Paul”, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România.

Izbucnirea Celui de Al Doilea Război Mondial îl surprinde la Bucureşti în plină activitate. Instalarea regimului comunist reprezintă pentru prinţul Vladimir Ghica şi pentru bisericile din România începutul calvarului. La 18 noiembrie 1952, fiind în drum spre a vizita un bolnav, prinţul Vladimir Ghica este arestat. Ancheta durează aproape un an, timp în care este bătut până la sânge şi torturat în cadrul interogatoriilor: de 83 de ori a fost supus unei torturi bestiale cu numele de „spânzurătoarea electrică“. Din cauza tratamentului sălbatic, prinţul Vladimir Ghica, bătrân de 80 de ani, se prezintă în ziua procesului, 24 octombrie 1953, slăbit, cântărind mai puţin de 50 de kg, dar neînduplecat. Înfăţişarea lui, cu părul căzând în plete şi barba albă ca neaua, este cea a unui profet venind de peste milenii. Dă dovadă nu numai de tărie morală, dar şi de o forţă fizică supraomenească. Acuzat de spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste, este condamnat la trei ani de recluziune şi întemniţat la Jilava. Acolo se stinge epuizat de suferinţe, în ziua de 17 mai 1954. „A murit un sfânt“, spuneau fraţii lui de suferinţă.

Monseniorul Vladimir Ghica a fost propus spre beatificare. Propunerea, pornită din partea Arhidiecezei Bucureşti, se întemeiază pe un dosar ce cuprinde biografia acestuia, urmând a fi examinat de Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor de la Vatican.

Cătălin Angheluţă