Sf. Vasile cel Mare (330-379)

vasile-cel-mare

Fondatorul „Vasiliadei” – un complex de spitale, aziluri, şcoli şi case pentru cazarea străinilor; precursorul asistenţei sociale creştine

Sf. Vasile s-a născut în anul 330 în Cezareea Capadociei, o cetate din Asia Mică, într-una dintre cele mai renumite familii din istoria creştinismului, care a dăruit nu mai puţin de şase sfinţi: Sf. Macrina cea Bătrână, bunica Sf. Vasile; Sf. Emilia, mama lui; Sf. Vasile şi fraţii săi: Sf. Grigore de Nyssa, Sf. Petru de Sebaste şi Sf. Macrina cea Tânără.

Încă din copilărie, Vasile a primit o educaţie aleasă, având în vedere faptul că tatăl său era un retor vestit la vremea aceea. Mai târziu şi-a continuat studiile la vestitele şcoli din Constantinopol şi Atena, după care a intrat în monahism.

În anul 370 a fost ales episcop de Cezareea, demnitate ce l-a ajutat foarte mult în activităţile pe care avea să le dezvolte. Astfel, el avea să pună bazele asistenţei sociale prin întemeierea „Vasiliadei”. Era vorba de un complex de case şi locuinţe cu scopul de a-i adăposti pe orfani, locuinţe în care primeau îngrijire şi bătrânii şi văduvele. Pe lângă toate acestea, existau şi spitale, şcoli şi case de oaspeţi pentru cazarea străinilor.

Sf. Vasile ridicase astfel un mic orăşel în jurul bisericii, un orăşel unde nimeni nu era trecut cu vederea. Copiii erau educaţi de profesori bine instruiţi, bătrânii erau îngrijiţi şi asistaţi de călugări şi călugăriţe, văduvele aveau o locuinţă şi puteau să lucreze ajutându-i pe ceilalţi. Chiar şi străinii care erau în trecere primeau alimente şi erau adăpostiţi peste noapte. Tot în acea comunitate locuiau şi medicii, infirmierii şi toţi cei care ajutau la funcţionarea întregului complex.

„Vasiliada” Sf. Vasile cel Mare era o lume de vis unde trona bunătatea, compasiunea, ajutorul reciproc, dragostea pentru semeni şi, nu în ultimul rând, preaslăvirea lui Dumnezeu.

Însă activitatea Sf. Vasile nu s-a oprit numai la construirea „Vasiliadei”. După ce a pus bazele vieţii monahale de obşte şi a înfiinţat nenumărate mănăstiri pe cuprinsul eparhiei sale, a construit pe lângă acestea şi spitale sau aziluri pentru bolnavi şi săraci, unde călugării se ocupau de îngrijirea lor.

Toată viaţa şi-a dedicat-o semenilor. La 1 ianuarie 379, la vârsta de numai 49 de ani, Sf. Vasile cel Mare a păşit în veşnicie. Au rămas însă foarte importante cuvintele sale: „Nu trebuie să lucrăm pentru o hrană pieritoare, ci pentru o hrană veşnică. Această hrană este de a face voia lui Dumnezeu”. Voinţa Tatălui este de „a-i hrăni pe cei flămânzi, de a le da de băut celor însetaţi şi de a-i îmbrăca pe cei goi”. Munca nu este un scop în sine, ci ea trebuie făcută pentru alţii, mai ales pentru cei săraci.

Biserica Ortodoxă îl pomeneşte în calendar la 1 ianuarie.

Narcis Stupcanu